Blog despre resurse educaţionale din IT

Aşa cum comunicarea dintre două persoane se realizează prin intermediul limbajului natural, comunicarea dintre om şi calculator este mijlocită de un limbaj de programare. Limbajele C şi C++ sunt limbaje de programare de nivel înalt. 

Limbajul C a apărut în anii 1970 şi a fost creat de Dennis Ritchie în laboratoarele AT&T Bell. Limbajul C face parte din familia de limbaje concepute pe principiile programării structurate, la care ideea centrală este ”structurează pentru a stăpâni o aplicaţie”. Popularitatea limbajului a crescut rapid datorită eleganţei şi a multiplelor posibilităţi oferite programatorului (puterea şi flexibilitatea unui limbaj de asamblare); ca urmare, au apărut numeroase alte implementări. De aceea, în anii ’80 se impune necesitatea standardizării acestui limbaj. În perioada 1983-1990, un comitet desemnat de ANSI (American National Standards Institute) a elaborat un compilator ANSI C, care permite scrierea unor programe care pot fi portate fără modificări, pe orice sistem.

Limbajul C++ apare la începutul anilor ’80 şi îl are ca autor pe Bjarne Stroustrup. El este o variantă de limbaj C îmbunătăţit, mai riguroasă şi mai puternică, completată cu construcţiile necesare aplicării principiilor programării orientate pe obiecte (POO). Limbajul C++  păstrează toate elementele limbajului C,  beneficiind de eficienţa şi flexibilitatea acestuia. Limbajul C++ este un superset al limbajului C. Incompatibilităţile sunt minore, de aceea, modulele C pot fi încorporate în proiecte C++ cu un efort minim.

 

2.2.  PROGRAME ÎN LIMBAJUL C/C++

Un program scris în limbajul C (sau C++) este compus din unul sau mai multe fişiere sursă. Un fişier sursă este un fişier text care conţine codul sursă (în limbajul C) al unui program. Fiecare fişier sursă conţine una sau mai multe funcţii şi eventual, referinţe către unul sau mai multe fişiere header (figura 2.1.).

 

Funcţia principală a unui program este numită main. Execuţia programului începe cu execuţia acestei funcţii, care poate apela, la rândul ei, alte funcţii. Toate funcţiile folosite în program trebuie descrise în fişierele sursă (cele scrise de către programator), în fişiere header (funcţiile predefinite, existente în limbaj), sau în biblioteci de funcţii.

 

Un fişier header este un fişier aflat în sistem sau creat de către programator, care conţine declaraţii şi definiţii de funcţii şi variabile.

 

Acţiunile din fiecare funcţie sunt codificate prin instrucţiuni (figura 2.2.a.). Există mai multe tipuri de instrucţiuni, care vor fi discutate în capitolul următor. O instrucţiune este orice expresie validă (de obicei, o asignare sau un apel de funcţie), urmată de simbolul ;. În figura 2.2.b. este dat un exemplu de instrucţiune simplă. Uneori, ca instrucţiune poate apare instrucţiunea nulă (doar ;), sau instrucţiunea compusă (privită ca o succesiune de instrucţiuni simple, încadrate între acoladele delimitatoare {}.

Pentru a înţelege mai bine noţiunile prezentate, să considerăm un exemplu foarte simplu. Programul următor afişează pe ecran un mesaj (mesajul Primul meu program). Informaţia de prelucrat (de intrare) este însuşi mesajul (o constantă şir), iar prelucrarea ei constă în afişarea pe ecran.

Exemplu:

#include <iostream.h>   // linia 1

void main()      // linia 2 – antetul funcţiei main

{                    /* linia 3 – începutul corpului funcţiei, a unei intrucţiuni

compuse */

cout<<”Primul meu program in limbajul C++\n”;   // linia 5

}                          // linia6-sfârşitul corpului funcţiei

 

Prima linie este o directivă preprocesor (indicată de simbolul #) care determină includerea în fişierul sursă a fişierului header cu numele iostream.h. Acest header permite realizarea afişării pe monitor.

Programul conţine o singură funcţie, funcţia principală, numită main, al cărui antet (linia 2) indică:

- tipul valorii returnate de funcţie (void, ceea ce înseamnă că funcţia nu returnează nici o valoare)

- numele funcţiei (main)

- lista argumentelor primite de funcţie, încadrată de cele 2 paranteze rotunde.

Funcţiile comunică între ele prin argumente. Aceste argumente reprezintă datele de intrare ale funcţiei. În cazul nostru, nu avem nici un argument în acea listă, deci puteam să scriem antetul funcţiei şi astfel:

void main(void)

Ceea ce urmează după simbolul //, până la sfărşitul liniei, este un comentariu, care va fi ignorat de către compilator. Comentariul poate conţine un text explicativ; informaţii lămuritoare la anumite aspecte ale problemei sau observaţii. Dacă vrem să folosim un comentariu care cuprinde mai multe linii, vom delimita începutul acestuia indicat prin simbolulurile /*, iar sfârşitul – prin */ (vezi liniile 3, 4). Introducerea comentariilor în programele sursă uşurează înţelegerea acestora. În general, se recomandă introducerea unor comentarii după antetul unei funcţiei, pentru a preciza prelucrările efectuate în funcţie, anumite limite impuse datelor de intrare, etc.

Începutul şi sfârşitul corpului funcţiei main sunt indicate de cele două acoalade { (linia3) şi }(linia 6). Corpul funcţiei (linia 5) este format dintr-o singură instrucţiune, care implementează o operaţie de scriere. Cuvantul cout este un cuvânt predefinit al limbajului C++ – console output – care desemnează dispozitivul logic de iesire; simbolul <<  este operatorul de transfer a informaţiei. Folosite astfel, se deschide un canal de comunicaţie a datelor către dispozitivul de ieşire, în cazul acesta, monitorul. După operator se specifică informaţiile care vor fi afişate (în acest exemplu, un şir de caractere constant). Faptul că este un şir constant de caractere este indicat de ghilimelele care îl încadrează. Pe ecran va fi afişat fiecare caracter din acest şir, cu excepţia grupului \n. Deşi grupul este format din două caractere, acesta va fi interpretat ca un singur caracter – numit caracter escape – care determină poziţionarea cursorului la începutul următoarei linii. O secvenţă escape (cum este \n) furnizează un mecanism general şi extensibil pentru reprezentarea caracterelor invizibile sau greu de obţinut. La sfârşitul instrucţiunii care implementează operaţia de scriere, apare ; .

Continue reading →